iunie 2015, pagină de jurnal

M-am născut într-un sat de câmpie la începutul anilor ‘80. Era miezul verii, iar mama n-a mai apucat să ajungă la dispensarul din sat: m-a născut la gura sobei cu o moașă din vecini disponibilă în acea dimineață. Tata s-a pregătit conștiincios cu radioul scos în curte și dat la maximum ca să nu se strângă vecinii la poartă. Evident, că a reușit contrariul. Era bun de făcut cinste. La doar câteva luni după aceea, am ajuns în brațele bunicii mele care m-a crescut mai departe până prin clasa a patra. Într-o casă simplă din pământ făcută chiar de bunicul meu, cu o curte mare și un pic izolată de restul satului, foarte aproape de gârlă, înconjurată de tot felul de vietăți, acolo mi-am trăit copilăria.

Prima amintire o am din pătuțul de lemn făcut de bunicul meu, tâmplarul satului. Mă jucam cu mâinile fără să pot adormi, privind ce forme făceau ele în lumina filtrată de perdeaua de la geam. Imaginea aceasta e completată sonor de sunetul sapei care despica pământul din fața casei, în grădina de flori și legume. Eram doar eu și bunica: ea lucra în grădină, iar eu mă jucam. Când caut o amintire calmă și senină, revin aici aproape de fiecare dată.

Dar copilăria mea senină era pe dinăuntru plină de frici. Așa se face că uneori îmi amintesc mai degrabă emoții decât imagini sau întâmplări. Emoții mai ales de calm, libertate, dar și de frică. Aveam frici puține, dar duse la extrem. Una dintre ele era vecinătatea sicrielor pe care bunicul meu, tâmplar de meserie, le făcea în atelierul lui din fața casei și pe care uneori le depozita în șopron, până soseau comanditarii. Nopțile în care aștepta vreun sicriu în curtea noastră erau nopți de groază pentru mine. Căutam să îmi duc lucrurile în casă până la lăsarea serii și o rugam pe bunica să lase becul aprins în fața casei inventând alte motive decât frica mea, apoi încercam să mă culc mai repede decât de obicei, deși nu reușeam niciodată. Și de cele mai multe ori cutia din lemn mă urmărea și în vis. Sicriele erau pe timpul zilei inofensive: le vedeam și îmi plăcea să număr nodurile de pe fiecare scândură, apoi miroseau întotdeauna așa de bine pentru că bunicul sflefuia lemnul cu multă grijă, iar parfumul de talaș ținea toată ziua în mica noastră curte din fața atelierului. Dar pe măsură ce se făcea întuneric, simțurile mi se atenuau și seara nu mai simțeam nimic în afară de panică. Priveam prin geamurile casei, întunericul și mi se părea înfiorător. Casa cea mai apropiată de noi era destul de departe și mi se părea că cele mai rele lucruri mi se pot întâmpla fără ca cineva să prindă vreodată de veste.

O dată mi-am testat însă corzile vocale și mi-am dat seama cu acea ocazie că totuși vecinii mei mă puteau auzi în cazul în care vreun balaur cu cinci capete s-ar fi încumetat să mă atace. Era începutul toamnei, strugurii erau copți și bunicul s-a gândit într-o seară să ne facă o bucurie și să ne aducă struguri de pe deal. Aveam și noi în curte, dar pe deal creștea soiul meu preferat, Țâța vacii. Singura problemă era că strugurii nu erau ai noștri, ci ai Colectivului. Prin urmare, bunicul a pornit-o pe înserat cu geanta de tâmplar ca și cum ar fi plecat pentru vreo comandă și a luat-o ușurel pe malul gârlei ca să nu îl latre toți câinii. Între timp, eu și bunica stăteam în casă: ea îmi spunea ghicitori și spărgea nuci din ale căror coji eu mă chinuiam să scot miezul la lumina lămpii cu gaz. Deja visam la gustul dulce de strugure cu care urma să adorm pe buze. Doar că uitasem un mic detaliu: după ce mi-a curățat destui mieji cât să îmi ajungă o vreme, bunica mi-a spus că pleacă până la gârlă să îl ajute pe bunicul să treacă peste apă cu plasa de struguri. Mi-a spus o ghicitoare nouă, mai grea și a pornit-o. I-am promis că voi găsi răspunsul la ghicitoare până când se întoarce ea. Dar inima îmi era deja cât un purice. Nici nu îndrăzneam să privesc spre ferestre ca nu cumva să îl văd pe el, pe Întuneric. De fiecare dată când îmi era foarte frică, obișnuiam să vorbesc cu ființe imaginare. Așa că mi-am inventat pe loc un interlocutor și am început să turui ca să nu aud cumva liniștea. După o vreme, epuizând subiectele de discuție cu ființa imaginară de lângă mine, am început apoi să cânt în studioul meu personal cu pereți din lut vopsiți cu var alb. Doar că miejii se terminau, repertoriul deja începea să se repete. O dată cu ultimele note, casa părea să fie amenințată de toate ororile lumii. Era clar că trebuia să ies și să le înfrunt. Am deschis ușa și am stat puțin pe prispă. Liniște de mormânt, un sicriu neterminat în atelierul bunicului și deasupra stele multe, dar în rest foarte multe umbre. Am încercat să plâng, dar nu mi-a ieșit, apoi am încercat să vorbesc la început încet doar cât să mă aud, apoi mai tare ca să văd ce se întâmplă și apoi foarte tare ca să scap de frică și de tot. Unul câte unul au început să se audă țipetele mele stridente, eliberatoare, scurte sau lungi, sfâșietoare. Treptat au devenit până la urmă împovărătoare pentru că o altă frică se strecurase în mintea mea: dacă totuși nu s-a întâmplat nimic, ce va zice bunicul că am trezit tot satul? A trebuit să inventez un răspuns și la asta, așa că mi-am închipuit un șarpe mare și negru pe aleea din fața prispei. Dacă mă va certa bunicul, am să îi povestesc despre șarpe. Și astfel un șarpe se contura și se străduia să apară în fața mea, dar nu prea îi ieșea, rămânea neterminat după fiecare efort. După ce am răgușit, m-am oprit. Auzeam deja niște voci pe strada mare, departe, deci misiunea mea, oricare ar fi fost ea, fusese îndeplinită. Iar bunicii se întorceau amândoi, unul pe poartă, altul pe lângă gârlă. Dar amândoi foarte supărați, cu ochii în pământ. Nici unul nu mi-a zis nimic și asta a fost cea mai dureroasă pedeapsă, dar, știam și eu, binemeritată. Strugurii stăteau mari și copți în geanta din folie gri, dar nu m-am atins de ei. Ne-am culcat toți trei într-o liniște desăvârșită. A doua zi toată lumea știa că bunicul a furat struguri din Dealu’ Vii. Din fericire, nu era singurul și nu l-a reclamat nimeni. Iar eu am ieșit din curte abia peste câteva zile ca să aibă timp cu toții să uite toată tărășenia.

Ziua purtam alte lupte. Eram cea mai mică de pe ulița noastră și cea mai timidă. În fiecare seară ieșeam la drum, unde se jucau toate jocurile pământului, dar eu stăteam de cele mai multe ori pe pat, adică pe banca din lemn din fața vreunei porți și îi priveam. Nu eram așa de rapidă precum cei mari, de aceea nu prea mă voia cineva în vreo echipă, iar eu, speriată ca nu cumva să fac vreo greșeală, mă simțeam ușurată că mă lasă în pace. Erau și jocuri care mă atrăgeau totuși în mod irezistibil și nu îmi mai păsa de ce urma să mi se întâmple: unul dintre ele era Frunza. Îl jucam până se făcea întuneric și am tot continuat să îl joc până prin liceu. Iar la Pitita eram neîntrecută, atât de neîntrecută încât uneori se întâmpla să uite cu toții de mine și să ies de prin ascunzătorile mele când nu mai auzeam nici un sunet din jur. Atunci îmi dădeam seama că e seară și că au plecat fiecare la casa lui. O luam și eu atunci la picior spre ulicioara mea și ajungeam acasă, unde mă aștepta bunica cu tuciul pe vatră, fierbând ceva bun. Mâncam toți trei la o masă joasă în curte, în timp ce bunicul fluiera vreun cântecel, iar pisicile miorlăiau în jur cu cozile făcute steag, cerându-și și ele partea. Apoi, ne spălam cu apă încălzită la soare sau pe vatră și intram în casă. Întotdeauna casa simțea dacă mie îmi este frig sau cald și îmi dădea ce aveam nevoie. Parcă ar fi fost vie.

Spre deosebire de alți copii care se căutau între ei la joacă, eu eram de cele mai multe ori o mică sălbăticiune. Și ca orice sălbăticiune preferam singurătatea. Cel mai mult îmi plăcea să urc pe Dealu’ Vii. Satul fiind în vale și câmpurile deasupra, pe dealuri, Dealu’ Vii era locul unde se mergea ziua la treburile câmpului sau la îngrijitul viței de vie, de unde și numele lui. Acolo mergeam singură. Fără vreun scop anume, era un lucru pe care îl făceam din când în când, dintr-un fel de nevoie. Așa cum acum, adult fiind, caut din când în când un moment de tihnă ca să meșteresc ceva cu mâinile mele și simt că dacă nu fac asta, nu pot merge înainte. Acum știu că acolo, pe câmp, am descoperit libertatea și poate chiar pe mine. Mergeam de obicei spre prânz, când oamenii se întorceau acasă la masă și în perioade când nu era prea mult de lucru pe câmp. O luam prin via bunicilor, treceam prin lanurile de porumb și ajungeam pe câmpul gol unde mi-am exersat de multe ori corzile vocale strigând sau cântând cât mă ținea gura. Acolo lumea era perfectă, iar eu o stăpâneam pe toată: priveam satul și pădurile de departe, iar într-o parte era drumul spre oraș delimitat de plopi și stâlpi de curent. Îmi plăcea să mă întind pe jos, să dansez, să cânt pe câmpul gol, fără nici un spectator în afara nucilor stingheri. Mă întorceam acasă târziu, dar nu pe drumul umblat de toată lumea, ci mergeam pe lângă gârlă până în spatele casei bunicilor. Pe drum strângeam buchețele de flori sau cioburi, uneori găseam și comori mai însemnate: câte un bănuț sau câte o mărgică. Când ajungeam acasă, mă dădea de gol Leuțu, câinele nostru. Atunci, mă căuta din ochi bunica și îmi spunea că sunt ușarnică. Dar nu mă certa niciodată. Era deajuns să îmi spună ușarnică pentru a mă ascunde mai bine în următoarele expediții ale căror destinație nu o cunoștea nimeni.

Și ele au fost nenumărate.

Faptul că m-am născut acasă parcă mi-a imprimat casa în toată ființa mea. Chiar dacă nu a fost vorba mereu de aceeași casă și nu neapărat de una reală. Am ajuns să îmi prețuiesc conștient copilăria la mult timp după ce am trăit-o, deși am stat în preajma ei aproape mereu. Copilăria, după mine, se poate păstra în timp la fel cum păstrez ierburile uscate în săculeți de pânză. Iar amintirile pe care le-am păstrat peste ani sunt asemenea unui muzeu interior. Cu cât îl vizitez mai des și îi luminez colțurile mai întunecate, cu atât mă simt mai echilibrată, sunt mai ușor de mulțumit și, să zicem, mai fericită. Una dintre fericirile mele a fost când am scos la lumină frânturi din copilăria mea și am constatat că și alții, mici sau mari, s-au regăsit în ele. Primele cărți pe care le-am scris pentru copii: Călătorie printre ierburi și lumină, Luli și căsuța din copac și Povești din calendar, sunt părți din muzeul meu interior și vin din copilăria mea.

de Iulia Iordan